Citate aparute in cartea
Spiritul Liber - maxime şi aforisme - Fundaţia Cultural-Știinţifică *Mercur* Cluj-Napoca, 2006
Spiritul liber este precum vântul: se strecoară pretutindeni. El poate fi oprit să intre într-un loc, dar nu poate fi împiedicat să ajungă acolo unde inima îi cere.
Spiritul liber e precum apa: blând prin prezenţă, destoinic prin răbdare, puternic prin forţa interioară, tăcut în marea-i trecere.
Spiritul liber este precum gândul: nu stă o clipă locului. Pentru el mişcarea înseamnă viaţă, iar viaţa – esenţa progresului: să ajungi de unde eşti acolo unde trebuie să fii.
Spiritul liber este precum timpul: trebuie să preţuieşti fiecare clipă petrecută cu el pentru că fiecare clipă este deopotrivă intensă şi valoroasă. El trece cu fiecare grăunte din clepsidra gândului şi nu mai revine niciodată acolo. Altfel n-ar mai fi spirit liber.
Spiritul liber nu se întristează niciodată, pentru că bucuria lui este lumina lumii.
ÎNDEMN PENTRU SUFLET
Înalţă-te suflete în crucea firului de iarbă de sub talpa făpturii tale, să vezi măreţia rostului şi splendoarea gloriei ce te aşteaptă chiar înainte de a porni pe drumul devenirii.
Coboară-te suflete în abisul gândului pentru ca din netihna lumii să zămisleşti dorul de nefiinţă şi din trupul pământului să dai glas simfoniei vieţii.
Arată-te suflete la porţile neantului căci ascunsă este vrerea zilei de mâine şi numai tu îi poţi decide soarta, tot aşa precum tu singurul eşti cel ce naşte destinul timpului.
Revino suflete în matca lucrurilor şi din fluviul vieţii fă cale pentru legea firii, iar la temelia universului aşează dorul speranţelor tale nezămislite încă.
Împărtăşeşte-te suflete cu nopţile conştiinţei şi destăinuie vrerea ta visului zorilor, astfel ca toate faptele fiinţei eterne să rămână, peste cele îndelung trecătoare ale nemuririi.
Adapă-te suflete din seva păcatului şi nu te zgârci la cupa amărăciunilor, căci orice virtute a fost mai întâi lut al existenţei şi abia apoi cale divină spre lauda învingătorului.
BINECUVÂNTARE
Fie ca rodul destinului să-mbrace haina spicului de grâu, pentru ca deopotrivă oameni şi păsări şi vite şi gâze să se cuprindă strâns în feeria secerişului.
Fie ca marginile cerului să nu poată atinge niciodată apele pământului, pentru ca visul celor plecaţi pe mare şi speranţa celor de acasă veşnic să rămână împreunate.
Fie ca templul zilei de ieri să fie slăvit în mijlocul cetăţii, pentru ca ziua de mâine să vină în pelerinaj la sufelutul omului cu darurile vieţii.
Fie ca soarele lumii să se retragă în cerul său din când în când, pentru ca ochii fiinţei să poată contempla gloria stelelor de pe firmamentul sufletului său.
Fie ca ruga vulturilor să poposească la urechea timpului şi dansul fluturilor să cuprindă noaptea raţiunii, pentru ca fiul omului să revină pe pământul fraţilor săi uitaţi lor.
Fie ca nici un munte să nu se înalţe mai sus dcât el însuşi şi nici o vale să nu coboare mai jos decât durerea lumii, pentru ca taina cerului şi visele omului să-şi fie mereu aproape.
Fie ca nimic să nu rămână aşa precum este şi nici un lucru să nu devină ceea ce a fost, pentru ca orice reîntoarcere la izvoare să găsească mereu apa vieţi proaspătă.
Dăruind, veţi obţine – stă scris în Cartea Sfântă. Dar dacă ne dăruim pe noi înşine, cine să mai rămână pentru a primi recompensa? Iată problemă de meditaţie pentru noii scriitori de Cărţi Sfinte. Căci omul de astăzi nu e un simplu nemuritor de rând – un comerciant într-ale vieţii; ci un adevărat cezar; ori dăruieşte totul, începând cu sine şi atunci nu vrea nimic în schimb; ori refuză gestul simplist al debarasării de lucruri spre a-şi asuma responsabilitatea şi efortul punerii lor în Lucrare. Căci e uşor să dăruieşti talantul ce tocmai l-ai primit de la viaţă, dar misiunea ta, Omule, este de-al înmulţi şi-a dărui vieţii numai diferenţa. Cu viaţa nu poţi negocia niciodată. Regulile ei sunt simple şi clare: îi dai, îţi dă; îi iei, îţi ia. E ca o maşinărie uriaşă la scara întregii naturi. Dar poţi negocia, cu Cel ce se ocupă de bunul mers al acestei infailibile maşinării, cu Cel ce poate face ca viaţa ta să fie aşa cum vrei. Însă pentru aceasta trebuie ca mai întâi să vrei, cu toată fiinţa ta, adică să te dedici, să te dăruieşti întru totul acestui proiect numit propria ta devenire. Până la urmă acelaşi mecanism inefabil; atâta doar că acum nu mai este „voia sorţii”, ci rodul muncii tale. Rezultatul poate fi acelaşi ori altul, nu are importanţă. Ceea ce contează e faptul că abia de acum, în afara acestui rezultat şi independent de el, eşti tu.
Omul este Corăbier pe Marea Vieţii, iar Vânturile Transformărilor suflă din toate direcţiile; şi ele nu sunt nici bune, nici rele, aflându-se dincolo de orice dualitate. Ínsă pot sprijini ori înfrâna mersul Corabiei. Totul depinde de Corăbier: de locul unde şi-a propus să ajungă, de cunoştinţele sale de navigaţie, de măiestria în a mânui cârma şi velele spre a se folosi de cât mai multe din puterile Vânturilor şi mai ales de a înţelege Graiul Mării, limbajul în care aceasta îi dă de ştire în fiecare moment despre Calea ce trebuie urmată. Chiar dacă acest limbaj nu se găseşte în Manuale, el poate fi totuşi deprins de la alţi Corăbieri şi poate fi recunoscut în Vocea tainică a Fiinţei noastre interioare. Pentru că acolo ne vorbeşte tuturor Cel ce trasează destinele Mării şi rosturile Vânturilor dar mai ales veghează ca rutele Corăbierilor să nu sfârşească în naufragiile Pustiirii de Sine. Întrucât el ştie că fiecare dintre noi suntem purtătorii unei comori ce se doreşte sporită spre folosul întregii Umanităţi, al Vieţii şi-al Fiinţei Corăbierului iar nu risipită pe plajele speranţelor deşarte. Mai trebuie doar ca şi noi să dăm socoteală despre aceasta!
